În diversitatea de trăsături care fac frumuseţea irezistibilă a copiilor, cele care ţin de limbajul vârstei sunt de luat în seamă. Părinţii şi bunicii se bucură să comunice cu cei mici, sunt mândri când aceştia reuşesc să se exprime clar, rostind cuvintele aproape precum cei mari, dar nu sunt mai puţin fericiţi când fiii şi, respectiv, nepoţii stâlcesc în chip fermecător vorbele.

Până la un punct, este de înţeles atitudinea adulţilor care acordă copilăriei dreptul de a evolua treptat, de a cunoaşte mâine mai multe decât azi şi de a îndrepta ceea ce ieri schimonosea în utilizarea bagajului lexical în continuă îmbogăţire. Mai puţin – ba chiar deloc – acceptabilă este încurajarea perseverenţei în greşeală prin amuzamentul arătat faţă de formele auditive nostime pe care le produc odraslele iubite sau, mai grav, prin imitarea de către adult a acestora în adresările din dialogul cotidian cu cel aflat în curs de a deprinde vorbirea. Evident, în spaţiul grădiniţei, asemenea erori educative sunt excluse. Este drept că vârsta preşcolară aduce cu sine debarasarea copiilor de multe dintre “perlele” de rostire ale perioadei anterioare, dar nu eliminarea lor totală. Educatoarea este pusă în faţa unui “mozaic” de tipuri de emisii verbale, izbutind, prin competenţă psiho-pedagogică, dar şi prin intuiţie firească, să discearnă între categoria – de obicei majoritară – a celor care se înscriu pe o traiectorie normală de evoluţie a capacităţii de exprimare(pronunţie) şi o alta, a celor care prezintă dificultăţi în articularea corectă a cuvintelor. Aici intervine logopedul ca partener al educatoarei, care nu-i suspendă acesteia atribuţiile în domeniul dezvoltării şi corectării vorbirii copiilor, ci i se aliază pentru rezolvarea situaţiilor speciale.

Se cuvine menţionat din capul locului că, în atitudinea faţă de disfuncţionalităţile şi abaterile de la normă manifestate în vorbirea copiilor, există riscul poziţionării în două extreme: pe de o parte, neglijarea şi minimalizarea problemelor reale de pronunţie, cronicizate şi agravate pe fondul dezinteresului celor ce ar trebui să intervină. Consecinţele sunt, din păcate, nu numai de ordinul defectologiei vorbirii, ci şi de natură psihică, în condiţiile în care colectivitatea preşcolară nu “iartă” micile handicapuri, ajungându-se la o anume marginalizare a celor în cauză sau chiar la marcarea lor, fie şi incipientă, de complexe negative. Pe de altă parte, există şi riscul – desigur, mai puţin nociv – al supraevaluării gravităţii unor dificultăţi sau defecte de pronunţie. Sunt destul de frecvente cazurile unor părinţi care devin profund îngrijoraţi(dacă nu chiar alarmaţi) de faptul că propriul copil nu reuşeşte să se exprime la fel de corect precum cel de aceeaşi vârstă al prietenilor, vecinilor etc. Or, se ştie că evoluţia umană individuală nu atinge aceiaşi parametri în anumite momente ale perioadei de formare, chiar dacă rezultatul final este relativ echivalent. Ca să nu mai vorbim de posibilitatea unor surprize şi performanţe de care sunt capabili foşti copii etichetaţi odinioară negativ.

Este menirea logopedului de a “cântări” fiecare caz în parte şi de a le depista pe cele reale pentru a le aborda conform exigenţelor specialităţii sale şi a le aplica “tratamentul” adecvat diagnosticului stabilit.

Dată fiind influenţa hotărâtoare şi de lungă durată pe care familia şi grădiniţa o au asupra dezvoltării vorbirii copiilor, ele sunt cele care au obligaţia să stimuleze vorbirea, să contribuie la corectarea sau compensarea tulburărilor de limbaj şi, prin aceasta, la egalizarea în sens pozitiv a şanselor de instruire şi educare a copiilor cu asemenea tulburări, oferindu-le acces spre pregătirea şcolară, pentru viaţa şi activitatea socială.

Tocmai de aceea, ideea de cooperare – sau, cum se spune mai nou, de parteneriat funcţional – în împlinirea unor asemenea obiective este foarte importantă. Familia, instituţia preşcolară de instrucţie şi educaţie, prin profesioniştii săi, şi logopedul îşi concertează preocupările în favoarea cizelării şi îndreptării vorbirii sau a recuperării celor cu deficienţe în această privinţă. Este, de altfel, sentimentul pe care l-am avut şi ipostaza în care m-am regăsit întotdeauna lucrând la Grădiniţa “Samariteanul” din Suceava; am resimţit constant interesul părinţilor pentru ameliorarea capacităţii de comunicare a copiilor lor, implicarea avizată a educatoarelor în acest proces şi, de asemenea, întreg concursul acordat de instituţie, prin conducerea sa, pentru asigurarea cadrului material şi a unei ambianţe stimulative în beneficiul şedinţelor de logopedie . Cu astfel de premise, şansele de succes sporesc substanţial, revenindu-i logopedului misiunea aplicării judicioase a principiilor şi procedeelor specifice disciplinei pe care o reprezintă.

Aurelia Marcela NEDELEA
profesor-logoped